Era o zi de vară... O vară de iunie, ușor nedumerită, lăsată molatic peste
adierea unui zefir abia șoptit. Trenul se puse în mișcare. Prin ochiul de geam
fluturau îndrăznețe tufe de măceș... Am fost trezit din extazul naturii de ușa
care se deschise rulând monoton. Un bărbat robust, vizibil nebărbierit, mă
salută și ceru învoire să intre. Am clătinat din cap.
Afară, soarele luneca repede peste umbrele norilor răzleți, rătăciți pe marea
albastră a cerului. Un foșnet, repetat-repetat, se suprapunea peste plutirea
roților de tren, iar la o frână bruscă, la intrarea pe un pod, compartimentul
se umplu cu foii de hârtie, ce curgeau bezmetic dintr-un dosar galben-pătat.
Bărbatul de alături începu să le adune, vizibil stingherit. Aproape de mine
aterizase o coală albă, pe care o luai și, doar pentru câteva clipe, îmi sări în
ochii textul : "apusul are în umbră, insesizabil, un pictor."
Un zâmbet mi-a înflorit pe față, iar degetele mele tremurătoare au înapoiat foaia
de hârtie acelui om, de la care am auzit un ceva amestecat, ce-ar fi părut a fi
"mulțumesc".
