Ideea că doina a însoţit dintotdeauna românul de-a lungul existenţei sale, în orice împrejurare, este exprimată în continuarea poeziei prin succesiunea anotimpurilor, ilustrate cu principalele elemente de natură specifice. Bucuria omului pentru venirea primăverii, anotimpul care trezeşte la viaţă natura, este sugestivă pentru dorinţa acestuia de libertate, de revigorare a sufletului: „Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară”. Comuniunea perfectă a omului eu natura este sugerată de verbul „a îngâna”, care umanizează natura, prin personificarea celor mai încântătoare simboluri primăvăratice, „florile” şi „privighetorile”: „De mă-ngân cu florile / Şi privighetorile”.Următorul anotimp este „iarna viscoloasă”, care sileşte românul să se izoleze, iar singurătatea îi este alinată de cântecul doinei, unica mângâiere a unui suflet încărcat de tristeţe: „Vine iarna viscoloasă / Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele şi nopţile”. Cel mai apropiat prieten al românului a fost în permanenţă doina, idee exprimată prin repetiţia substantivului „zilele”.Când natura freamătă de viaţă, în anotimpul vara, omul se integrează ritmurilor ei, se refugiază în codrul ocrotitor, care a fost mereu cel mai apropiat tovarăş al românului: „Frunza-n codru cât învie, / Doină cânt de voinicie”. Toamna este un anotimp trist şi aduce în suflet o stare de deprimare, de durere, idee sugerată prin căderea frunzelor: „Cade frunza gios, în vale, / Eu cânt doina cea de jale”.