Intitulează poemul cu o îmbinare de cuvinte potrivită stării de spirit a eului liric,
prezentînd un argument în susținerea opțiunii.
Și lacrima-i un cîntec fără nume,
Și lacrima-i un strigăt fără glas.
Mai zicem triste cîntece pe lume,
Pe lîngă multe triste ce-au rămas.
Destin avînd cînd aspru, cînd mai dulce,
Trăiesc din plin sau doară că exist.
Din lumea asta pînă mă voi duce
Eu cel mai vesel fi-voi și mai trist.
Blajin fiind la suflet din natură,
De tine, viață, pîn’ să mă despart,
Așa cum sînt, cu-ntreaga mea făptură
Aș vrea la oameni totul să mă-mpart,
Că n-are rost să iau ceva cu mine,
Din cîte-au fost, din cîte le-am avut
În dincolo de capătul luminii,
În noaptea fără capăt și-nceput.
