În Ţara Românească începuturile arhitecturii se caracterizează prin adoptarea unor tehnici de construcţie şi a unor tipuri planimetrice de origine bizantină. Existenţa la Niculiţel a unei bazilici bizantine, cu faţadele decorate cu înalte arcaturi (sec. XII-XIII) a contribuit la precizarea raporturilor artistice cu Bizanţul în epoca de cristalizare a Ţării Româneşti. Cele mai vechi monumente păstrate datează din sec. al XIV-lea, când, în timpul primilor Basarabi, s-au dezvoltat curţile domneşti de la Câmpulung şi Curtea de Argeş. În acea perioadă au fost înălţate cetăţile de refugiu şi de pază de la Poenari, Cetăţeni şi Rucăr.[2]Arhitectura bizantină este stilul arhitectonic dezvoltat în cadrul Imperiului Bizantin. Această terminologie este folosită pentru a desemna arhitectura medievală din partea de răsărit aImperiului Roman, deoarece a evoluat ca o entitate artistică şi culturală distinctă având în centru noua capitală Constantinopol, spre deosebire de Roma şi zona de apus a vechiului imperiu. Imperiul Bizantin a avut o existenţă de mai bine de un mileniu influenţând în mod dramatic dezvoltarea arhitecturii din Europa şi din Orientul Apropiat, devenind precursorul principal al arhitecturii renascentiste şi al celei otomane.
