În fața unei oglinzi iluzorii, se resuscitează cuvintele ''sunt" și "eu",
asamblate rigid în extractul uleios al amintirii.
Disoluția clară a eului anterior, cu mult anterior, marchează un abstract
sentiment de nesiguranță, de pierdere și de risipire a ceea ce nu a deținut
niciodată pe deplin, total, necondiționat.
Iar la final, într-un interior imprecis, convențional numit "inimă", se conturează,
vag, un anume "dor," fierbintele "dor", care s-ar cuveni să topească zăpezile ,
dar nu mai mult decât local, undeva în jur..., în jurul oglinzii, evident.
