Tristețea naturii
Este toamnă. Discul de aur incandescent s-a ascuns în spatele norilor cenușii, haina de smarald a copacilor devine ruginie, așternându-se ca un covor, glasul cristalin al păsărilor a plecat, lăsând trist codrul bătrân, vântul își cântă cu voce tristă singurătatea și durerea, șoptind și secretele acestui anotimp.
Octombrie începe să cearnă lacrimi reci peste pământul adormit, trezindu-l la viață. Boabele de mărgăritar organizează un dans în aer, apoi, acestea se lovesc de sol. Natura se întristează la vederea acestui semn cum că vara se terminase și de aceea, micile viețuitoare se ascund în casele lor. Frunzele încep să zboare, fiind purtate departe de vânt, acesta luând în valsul lui orice obstacol îi apărea în drum, astfel devenind o mare furtună. Din spatele zidului ceresc, soarele încearcă să trimită brațe de căldură să-i mângâie supușii, dai inamicii lui îl închid în temnița din propriul regat.
După ce frigul și vântul au distrus mediul înconjurător, pe bolta, acum senină, se ivește un mândru curcubeu, ce îmbracă cu strălucire tot ținutul. Culorile lui domnesc mândre pe cer, astfel, aducând puțină bucurie în sufletul trist al naturii, deoarece prea iubita lor regină vara fusese alungată de sora ei mai rea, ce nu mai dorea să plece, anume toamna, de care toți se temeau!
