Starea de spleen si de negura existentiala bantuie fiinta eului poetic. Invocarea iubitei se frange in "amurguri violet" macinatoare. Agonia anotimpului autumnal este proiectata si in sufletul instantei lirice.
Prin interogatiile retorice "Vine, nu vine?" si "oh, amurguri violete" se amplifica starea de nervozitate, resemnare si tristete a instantei creatoare. Iubita nu vine si doar frustrarea nascuta din "fanfare funerare" este singura ce ii ramane alaturi. Este vorba de o lupta a supraeului cu existentialul cotidian, un cotidian nociv din care eul liric vrea sa evadeze.
Coroana?
