Am fugit de singurătate
apoi am bătut
în propriul suflet
ca-ntr-o uşă închisă.
Omul se naşte şi moare în singurătate absolută, dar această singurătate e populată de vise, de himere şi de iluzii.
Fiecare poartă o altă singurătate, toţi umblă cu capul în nori şi nu cred să existe vreo prietenie în această aparentă sociabilitate. Mă gândesc, însă, la ce mi-au folosit toţi oamenii pe care i-am cunoscut, i-am iubit şi i-am urât. Când fac bilanţul în ceasuri de singurătate, înţeleg că n-am iubit pe nimeni niciodată, că iubirile şi prieteniile nu-s nici măcar iluzii, că n-ai fost niciodată decât tu însuţi, singur, bolnav de singur, condamnat şi nefericit.
Sper ca te-am ajutat. :)))
