Cad frunze de aramă, una câte una, în toamna pe nedrept hulită, se risipesc într-un decor burlesc, halucinant, împrăştiate de un zvon prea lesne-mbrăţişat de vânt. Băncuţa, singuratică, se-ascunde sub o mască de poleită indiferenţă. Spionează prin vizetă, inadaptată, şi scârţâie lugubru din timp în timp. Toamna cea rece nu-i gustă cântul. Întinde printre bălării, ca la un vernisaj modern, splendorile pe care doar moartea verdelui le poate afişa.
Sper ca ii buna! :) ;)
