Ideea de poezie depăşeşte noțiunea de încadrare într-o definiție rigidă. A scrie poezie este un exercițiu de descătuşare a imaginației şi prin urmare depăşeşte normele.
În primul rând, arta sub orice formă nu este altceva decât un alt fel de a fi. Deci prin existența poeziei, se creează un nou univers de sine stătător, iar încercările de a o încadra sau explica îi ştirbesc din frumusețe. Chiar dacă se poate interpreta în mai multe feluri, scopul ei inițial de a face cititorul să pătrundă într-o nouă lume este diminuat cănd încercăm să îi dăm un sens trecut prin filtrul gândirii.
În plus, versurile vin să completeze existența omului într-un mod care deschide noi posibilități de înțelegere a lumii în care acesta trăieşte. Pentru a putea pătrunde înțelesul vieții, poezia oferă o nouă perspectivă care o ridică la nivelul de artă, dar totodată o şi separă de acest gen de exprimare prin dimensiunea eu superioară interpretării raționale.
De asemenea, prin forța cuvântului, poezia prinde viață proprie într-un fel în care omului îi este imposibil să o încadreze, astel încât se poate spune că este o dimensiune superioară a spiritului uman. Fiind imposibil de definit în totalitate la fel ca orice altceva ce depăşeşte nivelul experienței accesibile firii umane, ea capătă o funcție vindecătoare odată citită.
Aşadar, prin caracterul său spiritual, poezia înglobează artă şi viață, totodată depăşindu-le.
