De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel albastru mi-apare înainte:
Pe bolta fermecata o stea mereu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi desfacute,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, ducandu-se spre apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri linistitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, doar bine da... ea pleaca,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înainte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai aproape, deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai sigur mă-luminez şi rad,
Când tu rasai etern în zarea unei dimineţi.
