Prin amintiri îi trecea ca o umbră diafană silueta Ursulei, pe care ar fi recunoscut-o dintre sute de afaline. Curios lucru, ființa dragă ți-a dispărut în zare, însă indefinitul dor o scoate în fața ochilor tăi. Ursula l-a făcut să înțeleagă multe lucruri pe care înainte le trecea cu vederea. Diminețile, în deosebi, erau nespus de atrăgătoare cînd apa, mai străvezie decît oricînd, scăpăra în lumină. Pluteau alături, cu capetele rezemate de auroră. Ursula se juca și rîdea din spumele sclipinde ale mării învolburate, și de rîsul ei se trezea pînă și calcanul de pe fundul cu mîl.
Într-o seară au nimerit pe cărarea lunii, înotau amîndoi pe aceeastă cărare de vrajă, din ce în ce mai departe, spre gura aceea galbenă, înflăcărată, ce se deschisese la orizont. Ursula plutea încet, visătoare de pe cap îi lunecase un val de lumină, pe spinare îi tremurau mii de scîntei minunate. Dicomes ne se sătura privind-o. El a înțeles atunci că fără Ursula nu mai poate trăi. Era o seară de basm cînd Dicomes îi mărturisi tot ce avea pe suflet, cînd stelele din bolțile cerești se răsfrîngeau în valuri, zburdau ca niște peștișori de aur. alcatuieste un enunt sau doua pe baza acestor doua fragmente