Răspuns :
Acesta e bun daca da da te rog coronita.
Eu sunt inscrisa la un club de teatru, uite niste piese simple si haioase care au dat bine la public :
- Jenica, mi-e rău!
- Ce ai, Nicule? Eşti bolnav?
- Se vede cu ochiul liber?
- Ba nu arăţi deloc, dar tu ai spus.
- Asta mi-e firea, sunt panicos. Am febră...
- Cât ai, Nicule?
- Nu ştiu că n-am.
- Tensiune?
- Nu, termometru.
- Dacă nu ţi-ai pus termometrul, de unde ştii că ai febră?
- Pentru că mi-e rău!
- Ce-ai mâncat?
- Nu-i de la stomac, aud voci...
- Şi ce spun?
- Nu înţeleg, că vorbesc altă limbă.
- De când ţi-e rău?
- De-o săptămână, de când am venit de la băi.
- Sarea?
- Nu, trenul!
- Cum adică?
- Am stat cu spatele la locomotivă şi m-a luat greaţa. Eram galben ca lămâia când am coborât.
- De ce n-ai făcut schimb cu cineva? Te-ar fi înţeles.
- Eram singur în compartiment şi mă ştii: respect întotdeauna numărul de pe bilet!
- Eşti constipat?
- Ortodox!
- Nu, măi! Ai scaune?
- Opt!
- Opt? De când?
- De când am câştigat la loterie!
- Şi înainte?
- Înainte aveam doar unul...
- Acum ai opt scaune permanent? În fiecare zi?
- Şi-n fiecare noapte!
- Ce culoare?
- Verzi! Întrebi de parcă nu ai ştii...
- De unde să ştiu, Nicule? Ce-s eu, nevastă-ta?
- Asta mai trebuia! Suficient că-mi eşti vecină de palier...
- Hai, supără-mă! Că nu mai ies pe coridor câte zile oi avea!
- Asta-i bună! După ce că nu-mi e bine, te mai superi şi tu pe mine!
- Dar ce ai, Nicule? Eşti bolnav?
- Se vede cu ochiul liber?
- Ba deloc, dar tu ai spus că ţi-e rău...
Sau asta :
- Sărut mâna.
- Eu sunt Maria, nu-i așa că sunt dulce?
- Probabil.
- Uitați mânuța mea, e fină, parfumată și dulce. Sunt dulce eu de la natură.
- Am adus cartea…
- Ce mă bucur. Mă bucur că nu sunteţi chiar boşorog…
- Cum? Cum?
- Eu aşa credeam! Prozatorii trebuie să aibă cel puţin şaptezeci de ani, că atunci...
Eu sunt inscrisa la un club de teatru, uite niste piese simple si haioase care au dat bine la public :
- Jenica, mi-e rău!
- Ce ai, Nicule? Eşti bolnav?
- Se vede cu ochiul liber?
- Ba nu arăţi deloc, dar tu ai spus.
- Asta mi-e firea, sunt panicos. Am febră...
- Cât ai, Nicule?
- Nu ştiu că n-am.
- Tensiune?
- Nu, termometru.
- Dacă nu ţi-ai pus termometrul, de unde ştii că ai febră?
- Pentru că mi-e rău!
- Ce-ai mâncat?
- Nu-i de la stomac, aud voci...
- Şi ce spun?
- Nu înţeleg, că vorbesc altă limbă.
- De când ţi-e rău?
- De-o săptămână, de când am venit de la băi.
- Sarea?
- Nu, trenul!
- Cum adică?
- Am stat cu spatele la locomotivă şi m-a luat greaţa. Eram galben ca lămâia când am coborât.
- De ce n-ai făcut schimb cu cineva? Te-ar fi înţeles.
- Eram singur în compartiment şi mă ştii: respect întotdeauna numărul de pe bilet!
- Eşti constipat?
- Ortodox!
- Nu, măi! Ai scaune?
- Opt!
- Opt? De când?
- De când am câştigat la loterie!
- Şi înainte?
- Înainte aveam doar unul...
- Acum ai opt scaune permanent? În fiecare zi?
- Şi-n fiecare noapte!
- Ce culoare?
- Verzi! Întrebi de parcă nu ai ştii...
- De unde să ştiu, Nicule? Ce-s eu, nevastă-ta?
- Asta mai trebuia! Suficient că-mi eşti vecină de palier...
- Hai, supără-mă! Că nu mai ies pe coridor câte zile oi avea!
- Asta-i bună! După ce că nu-mi e bine, te mai superi şi tu pe mine!
- Dar ce ai, Nicule? Eşti bolnav?
- Se vede cu ochiul liber?
- Ba deloc, dar tu ai spus că ţi-e rău...
Sau asta :
- Sărut mâna.
- Eu sunt Maria, nu-i așa că sunt dulce?
- Probabil.
- Uitați mânuța mea, e fină, parfumată și dulce. Sunt dulce eu de la natură.
- Am adus cartea…
- Ce mă bucur. Mă bucur că nu sunteţi chiar boşorog…
- Cum? Cum?
- Eu aşa credeam! Prozatorii trebuie să aibă cel puţin şaptezeci de ani, că atunci...
