ntr-o zi de toamna tarzie, m-am intalnit si m-am decis sa ma adapostesc de mine la umbra unei salcii triste… nu vorbea cu valurile boeme ale lacului si nici cu trestiile mandre… si atunci mi-am asezat auzul in ascultarea tacerii ei dureroase… nu privea drumetii ce treceau pe langa ea si o admirau… si atunci mi-am asezat privirea in ramurile ce asezau pe gandurile mele ale sale lacrimi mute… nu isi mangaia existenta nici cu razele caldute ale soarelui, nici cu adierile batranului vant, nici cu baladele greierilor adapostiti de ploile toamnei la radacinile ei… si atunci mi-am lasat pentru o lunga perioada de timp la ea baladele sufletului meu, amintirile copilarie jucause, putina lumina ramasa in privire, adierile gandurilor mele naluce si dragostea inimii mele…
Dar tristetea ei e apasatoare, nu aude baladele viorii din suflet, nici adierile gandurilor visatoare… in ea suiera durerea vesnicei reflectii de sine in lacul cu valuri uitate de vreme… isi doreste sa-i fie secat amarul patruns in frunze, sa alunece ale sale umbre pe panta implinirilor de vise, sa strabata distante, sa calatoreasca prin lume, sa nu-i mai planga scoarta, frunza sa-i cante… sa iubeasca fara sa-i pese de gura lumii…sa nu mai fie prizoniera propriului trunchi subtire, al radacinilor infipte pe vecie in pamantul acela umed, al ramurilor ce incearca sa stearga de anii de zile neimplinirile…
Raman langa salcia mea ce nici azi nu ma aude, nu ma vede, nu ma simte… dar care si azi imi plange pe crestet cu lacrimi reci de toamna tarzie visele nerostite, iubirile ramase-n dorinte… statornicia ei eterna fata de locul unde si-a plans nasterea, copilaria, adolescenta si acum iubirea…
Raman sa-i cant doine cum stiu eu mai bine, sa-i asez miere pe frunze si mangaiere in inima!
