,, Era pe la sfârşitul lui august, şi pădurea Petrişorului, bătrână şi nestricată de mână de om, îşi desfăşura tăcută bolţile de frunzişuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi, printr-un şuiet adânc, sosirea vânturilor. Aşa urca lin spre asfinţit, şi de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzişurile." Gândurile pădurii tremurau sub mângâierea molcomă a razelor ce-i dădeau bineţe-n zi şi-n binecuvântat apus.
Cerul privea senin alintul astrului de mii de ani peste aripa tânără a brazilor şi peste-a pământului chip frământat.
