E, desigur, toamnă ! Frunzele cad așa cum ar cădea lacrimile
"mari de sânge"; amurgul pătrunde prin geamuri ca o
revărsare lentă, sângerie; deasupra dealurilor albastre, luna pare
a fi o imensă pată de sânge, iar jos, lacul se-ntinde
"mai roș ca-ntotdeauna", primind pe luciul lui, se pare, sângeria lună.
Și iată cum sfârșitul unei zile, de toamnă târzie, este înecat
într-o completă resemnare, peste care se așterne, obsesiv,
o culoarea dureros de pătrunzătoare: culoarea sângelui.
