Paul Verlaine defineste noul statut al poeziei moderne, asezata sub semnul armoniei muzicale desavarsite: "Deci muzica intai de toate/ Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai libere-n eter,/ Fiind in tot, plutind in toate." Muzica devine o cale de eliberare a fiintei, un mijloc de plutire spre lumea eterica a inceputurilor; de aceea versul trebuie sa se bazeze pe sugestie si pe ambiguitate implicita: "Alege vorbele ce-ti vin/ Sa para scoasa din confuzii:/ O, cantecele gri, iluzii/ De Tulbure in Cristalin!".
Poezia autentica, pura, se inscrie in zona vagului si a misterului, din care se scot senzatii estetice inedite: "Sunt ochii splendizi dupa voaluri,/ Zi ezitand in dupa-amiezi/ Sunt astri-n azurii gramezi/ Pe dulci, tomnatice fundaturi." Poetul devine un estet al simturilor vizuale receptand nuante, ecouri cromatice, nu culori pregnante, lipsite de mister: "Nuanta eu ravnesc s-o caut,/ Nuanta, nicidecum culoare,/ Nuanta doar-ingemanare/ De vis cu vis, de corn cu flaut!". Ironia nu este gustata, pentru ca ucide esenta poetica, o destineaza imperfectului: "Alunga Poanta ce ucide/ Si crudul Spirit, ras impur,/ Ce lacrimi scot in ochi de-Azur/ Si izul trivial de blide!".
Rima si elocinta trebuie folosite cu mare grija; exuberanta si caracterul navalnic al versurilor nu sunt dorite, nici rimele cautate cu obstinatie: "Suceste gatul elocintei,/ Si bine faci cand, cu putere,/ Astampari Rima-n chingi severe,/ Ea, sclava a nesocotintei." Rima devine un instrument imperfect de revelare a armoniilor ascunse ale lumii: "Ah, Rima-numai chin si sila!/ Ce surd copil ori negru drac/ Scorni bijuteria-fleac/ Ce suna gol si fals sub pila?".
Muzica este, in schimb, singurul mijloc care dezvaluie orizonturile profunde ale lumii: "Deci,muzica mai mult, mereu/ Iar versul tau aripi inalte/ Sa prinda nazuind spre alte/ Iubiri si bolti de Empireu!". Muzica deschide calea catre toate aventurile spiritului: "Sa fie buna aventura/ Cand sufla zgribulitii nori/ Prin minte si prin cimbrisori.../ Tot restul e literatura."
