LEGENDA VÂNTULUI
poveste din folclorul românesc
La începutul timpurilor după ce Dumnezeu a făcut pământul cu ape, munți, păduri și dealuri a făcut și animalele. Apoi l-a plămădit pe om.
Însă parcă lipsea ceva. Se gândi, oare ce mai are de făcut ca această creație să fie desăvârșită?
Așa se hotărâ să coboare într-o zi pe pământ alături de Sfântul Petru și împreună cutreierară pământul în lung și în lat.
Toate cele create erau frumoase, toate erau mărețe, dar tot lipsea un element care să le însoțească. Apele erau line și încremenite, copacii din pădurile neumblate nu își mișcau frunzele. Florile cele parfumate erau nemișcate cu tulpinile drepte, privind spre cer. Toată natura era amorțită.
Atunci, Dumnezeu creă vântul!
Și cum era primăvară, ceva lin ca o mângâiere se porni.
Mișcă florile în stânga și în dreapta, care vrăjite se aplecau gingașe unele spre altele.
Apele se încrețiră ușor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau un murmur plăcut.
Vântul se strecură și printre frunzele nemișcate ale copacilor, auzindu-se acel susur tainic care poartă cu el, ecoul cântecelor de păsărele minunate.
Și așa trecu primăvara iar vântul era asemeni unui copilaș cuminte și duios, care adia ușor.
Și veni vara.
Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinți de soare.
Când soarele dogorea pe pământ, vântul se pornea și la adierea lui, totul parcă prindea puțină viață!
Dar și vara trecu. Și odată cu vara, trecură și anii copilăriei vântului.
Acum, vântul simțea mai mult, știa mai mult.
Și când văzu toamna pentru prima oară, care unde mergea usca și scutura, vântul se supără tare și începu să sufle cu putere.
Era trist privind frunzele galbene, flori ofilite și ploi câzând fără îndurare, nimicind ultimele podoabe ale verii.
Se strecură printre copacii dezfrunziți, pe suprafața apelor, în valuri mari și repezi. Împrăștia pretutindeni frunzele și florile veștejite, purtându-se ca un copil care simte prima lui durere.
Dar și toamna trecu și după toamnă, veni iarna. O! Iarna îl îngrozi pe vânt!
Vântul care din copilărie fusese un copil atât de blând, acum deveni de nerecunoscut.
Într-o dimineață, trezindu-se, văzu totul acoperit cu zăpadă albă și rece.
Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic din primăvară, vară și toamnă.
Așa că vântul crezu că este într-un loc străin și începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri și orașe.
Îndoind totul în cale, spulberând zăpada, zgâlțâind ușile și ferestrele, strigând cu glas puternic după florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase și razele calde de soare.
Și tot umblă vântul așa de nebun, până ce într-o zi se întalni cu o fată minunată. Fata avea o rochie de ghiocei, părul din raze de soare iar ochii albaștrii ca cerul de mai.
Vântul o recunoscu, era primăvara! Și luand-o cu el, plecară împreună spre locurile demult uitate și părăsite. Și de bucurie, vântul deveni iar blând și mângăietor.
