Salut !
Drumul emirului , așa cum apare în versuri , este o călătorie marcată de dorință și aspirație către orașul sacru Meka , dar și de deziluzie și tragedie într-un peisaj brutal și nemilos.
Emirul începe călătoria însoțit de o mulțime de oameni , cămile și cai , pornind spre Meka , într-o zi plină de speranță și așteptare.
De-a lungul drumului , se confruntă cu o pustie vastă și înfiorătoare , în care nicio urmă de viață nu pare să existe , iar soarele aprig arde totul în calea sa.
În mijlocul acestei pustii , emirul se luptă cu setea și foamea , iar disperarea îi cuprinde sufletul pe măsură ce zilele trec și nu găsește nicio alinare.
Cu toate acestea , el continuă să își croiască drumul prin nisipuri și sub flăcările soarelui , încercând să ajungă la Meka , chiar și atunci când speranțele îi sunt îngropate sub greutatea disperării.
În timp ce își urmează traseul , emirul se lasă pradă visului și iluziei de a ajunge în orașul sacru , care strălucește în zare ca o nalucă îndepărtată.
Cu toate acestea , drumul este plin de capcane și deșerturi nemiloase , care îi testază rezistența și hotărârea în fiecare pas.
În ciuda tuturor obstacolelor , emirul continuă să se îndrepte către Meka cu o hotărâre neclintită , chiar și atunci când își dă seama că visul său poate fi doar o iluzie.
Pe măsură ce călătoria continuă , emirul este martor la moartea și distrugerea celor din jurul său , iar frigul și setea devin mai presante și mai aspre în fiecare zi.
Cu toate acestea , el persistă în drumul său , căutând cu disperare o oază de speranță în mijlocul acestui infern arzător.
În final , emirul își găsește sfârșitul în mijlocul pustiei , sub jarul nemilos al soarelui , iar visul său de a ajunge la Meka rămâne doar o amintire îndepărtată într-un peisaj fără de sfârșit.
Am pus restul poeziei mai jos :
Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata..
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele..
Izvor sau citerna in clipa le scurg
Dar chinul reincepe, si zilele curg.
Si tot nu s-arata naluca sublima..
Si apa, in foale, descreste mereu..
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu..
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.
Si tot nu s-arata cetatea de vise..
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc..
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc..
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc..
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca..
Cand setea, cand foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile..
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile..
Nainte — in laturi — napoi — pestetot,
Oribil palpita aceeasi culoare..
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare — mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare..
Bat tamplele.. — ochii sunt demoni cumpliti..
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti..
Bat tamplele.. — ochii sunt demoni cumpliti.
Abia mai paseste camila ce-l poarta..
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta..
Dar iata.. — parere sa fie, sau, ea?..
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste.. Emirul puterea si-o strange..
Chiar portile albe le poate vedea..
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.
Spre albele ziduri, alearga — alearga,
Si albele ziduri, lucesc — stralucesc,
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, — stralucesc!
Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc..
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca..
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Si poamele de-aur lucesc — stralucesc
Iar alba cetate ramane naluca.
Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta..
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta..
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta..
Si moare emirul sub jarul pustiei
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel..
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, — s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
