„Într-o primăvară, o prepeliță ce venea tocmai din Africa s-a lăsat din zbor într-un lan de grâu. După ce s-a odihnit, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și și-a făcut cuib pe un mușuroi de pământ. Pe urmă, șapte zile la rând a ouat câte un ou, în total șapte ouă ca niște cofeturi, pe care a început să le clocească. După trei săptămâni au ieșit niște pui drăguți, îmbrăcați cu puf galben, ca puii de găină. Parcă erau șapte gogoși de mătase! Puii au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelița prindea câte o furnică ori o lăcustă și ei o mâncau numaidecât. Și erau cuminți și tare ascultători! Odată, prin iunie, la vreme de secerat, puiul cel mare n-a alergat la chemarea mamei. Cum nu știa să zboare, l-a și prins un flăcău. Când a scăpat, a fugit speriat la prepeliță să-i spună pățania. Ea l-a mângâiat și i-a spus: — Vezi dacă nu asculți? Să nu mai ieși niciodată din vorba mea până crești. După seceratul grâului, au rămas pe miriște multe boabe cu care se hrăneau. Dimineața beau picături de rouă de pe firele de iarbă. În nopțile răcoroase se adunau sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Mama lor îi învăța să zboare pentru o călătorie lungă. — Vom zbura zile și nopți și vom vedea dedesubtul nostru orașe mari și râuri.“ (după Al. Brătescu-Voinești, Puiul)
