Prezintă cele două ipostaze ale personajului lon in fragmentul dat.

Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiştile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzăiau, şuşoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o váltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoşat în fața uriaşului:

- Cát pământ, Doamne!...

În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir de iarbă îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda călcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vajaiturile stranii păreau niște cântece de inchinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

(„Glasul pământului" - capitolul „Zvarcolirea")

1. Ipstaza de slăbiciune și umilință: În prima parte a fragmentului, Ion se simte mic și slab în fața măreției naturii, comparându-se cu un vierme calcat în picioare sau o frunză purtată de vânt. El suspină și se simte umilit în fața imensității pământului.

2. Ipstaza de mândrie și putere: În cea de-a doua parte a fragmentului, Ion începe să simtă o mândrie de stăpân în fața muncii sale și a pământului pe care îl lucrează. El se simte puternic și dominator, iar natura înconjurătoare pare să îl înalțe și să îl încurajeze, transformându-i trăirile de la slăbiciune și umilință într-un sentiment de izbândă și putere.