Răspuns:
Într-o dimineață de iarnă, natura părea învelită într-o liniște fermecătoare. Pătura de zăpadă îmbrăca fiecare colț al peisajului, reflectând razele timide ale soarelui care se ridicau încet pe cerul albastru înghețat. Copacii, îmbrăcați în straturi subțiri de gheață și zăpadă, păreau a fi sculptați din cristale înstelate, iar ramurile lor încovoiate își îndeplineau dansul încet în bătaia vântului.
În această atmosferă fermecătoare, aerul era crisp și limpede, iar fiecare suflare se transforma în aburi albi, care se ridicau în sus ca niște fumuri ușoare. Pășind pe străzile lin acoperite de zăpadă, se auzeau doar sunetele discrete ale pașilor, care se pierdeau în tăcerea de cristal.
În depărtare, casele vechi și biserica mică din sat păreau să fie adormite sub manta albă, cu ferestrele lor mici înghețate și acoperișurile împodobite cu stropi de zăpadă. Lumina caldă din ferestrele câtorva case lăsa să se vadă contururile delicate ale unor umbre care se mișcau încet, semn că viața își continua cursul chiar și în această iarnă aspră.
Pe câmpuri, urmele lăsate de animalele sălbatice sau de oameni erau acoperite de stratul proaspăt de zăpadă, iar întreaga lume părea ca o tablă de poveste, în așteptarea celui care să o descopere și să-i dea viață.
În această iarnă adormită, cu toată frumusețea ei rece și înghețată, se simțea o căldură subtilă, acea căldură a inimii care încălzește sufletele și le aduce împreună în fața șemineului, sub același acoperiș, în așteptarea bucuriei și căldurii întâlnirii cu cei dragi.
