Răspuns :
Răspuns:
Explicație:
Într-o dimineață de iarnă, când zorii abia începeau să lumineze cerul, pământul era acoperit de un strat gros de zăpadă, care strălucea ca niște diamante albe. Copacii, îmbrăcați în haine argintii de gheață, păreau desprinși dintr-un peisaj de poveste. În fața casei, zăpada se adunase în țurțuri lungi și subțiri, ca niște cristale ascuțite, iar copiii se bucurau de priveliște.
Îmbrăcați în cojoace groase, cu căciuli puse strâns pe cap și mănuși călduroase, cei mici își luau săniuțele și se îndreptau spre dealurile acoperite de zăpadă. În timp ce coborau pe pantele înzăpezite, râsetele lor se împrăștiau în aer ca niște note de muzică veselă.
Pe măsură ce săniuțele alunecau pe zăpadă, părea că timpul își pierde ritmul, iar clipele se prelungeau într-o eternitate plină de bucurie. În depărtare, pădurea devenea un decor magic, iar copacii se închinau în adierea vântului, lăsând să cadă pufuri argintii de zăpadă.
La întoarcerea acasă, cu obraji roșii de frig și inimi pline de amintiri, copiii se adunau în jurul sobei și își împărtășeau aventurile trăite pe pârtiile înghețate. În liniștea serii, zăpada devenea mai strălucitoare sub lumina caldă a focului, iar povestea lor continua să prindă viață în fiecare cuvânt rostit. Așa cum cristalele străluceau în lumina lunii, amintirile lor vor rămâne mereu vii și luminoase în sufletele lor.
