Răspuns :
Răspuns:
În plină agitație urbană, acolo unde străzile păreau a fi rătăcite între clădiri sufocate de smog și șanțuri pline de necazuri, se zărea figura excentrică a domnului Peripatos Pufu. Un individ cu mustață caragialiană, încăpățânată ca o îndoială nerezolvată, și ochelari cu lentile mai înecate în mister decât cele ale unei spioane dintr-un roman de aventuri.Într-un costum ușor demodat, dar cu o demnitate neclintită, Pufu colinda străzile încercând să vândă pelerine anti-grindină într-o lume în care nimeni nu-și mai amintea de ultima furtună cu gheață. Își purta umbrela ca pe o mască de teatru, iar fiecare pas părea un dans al ideilor excentrice ce-i bântuiau mintea.„Măi, lume nebună!”, exclama el cu o privire ce spunea mai mult decât o mie de cuvinte amestecate într-o discuție contradictorie. Și, cu fiecare mișcare, pare că străduiește să fie mai diferit de cei din jur, ca și cum s-ar juca într-o piesă de teatru în care singurul scenariu e propria-i nebunie.Dar dincolo de aparențe, în spatele ochelarilor, domnul Peripatos Pufu ascundea o sensibilitate neașteptată, ca un Caragiale modern, supus tuturor capriciilor umane, dar în același timp adânc conectat la umorul subtil și la absurdul vieții. Astfel, în lumea lui, fiecare zâmbet era o replică la comedia cosmică a existenței, iar fiecare zbucium interior, o dramă de proporții shakespeariene într-un teatru de provincie.
