În secolele IX-XIII, în spațiul românesc, două exemple de autonomii locale importante au fost autonomia Maramureșului și autonomia Țării Făgărașului. Ambele regiuni aveau un grad ridicat de autonomie în cadrul Imperiului Ungar, având propriile legi și instituții administrative. Asemănarea principală între aceste autonomii era faptul că ambele regiuni erau conduse de voievozi locali, care aveau putere deplină în administrarea teritoriului.
Un stat vecin care a avut un rol important în procesul de constituire statală în spațiul românesc a fost Imperiul Bizantin. Bizantinii au exercitat o influență semnificativă asupra teritoriilor românești, în special în Moldova și Muntenia. Prin intermediul relațiilor diplomatice și comerciale, dar și prin modelul de organizare administrativă și juridică, Bizanțul a contribuit la dezvoltarea statală a acestor teritorii.
O instituție medievală românească importantă a fost "Sfatul Țării", care a funcționat în Moldova. Acesta era un organ de conducere format din reprezentanți ai nobilimii, clerului și orașelor, care luau decizii importante pentru țară. Sfatul Țării a avut un rol crucial în stabilirea politicii interne și externe a Moldovei.
În ceea ce privește rolul autonomiilor locale în procesul de formare a statelor medievale românești, ele au jucat un rol esențial. Autonomiile locale au oferit o bază solidă
