ște cu atenție textul următor, apoi scrie răspunsurile pe o foaie separată: Tristran căuta ceva de mâncare pentru masa de dimineaţă. Tocmai găsise nişte ciuperci rotunde şi un prun plin cu prune purpurii, atât de coapte şi de uscate, că păreau prune afumate, când văzu o pasáre într-un arbust. Nu încercă să prindă pasărea [...], dar fu fascinat de ea. Era o pasăre impresionantă, mare cât un fazan , dar cu pene în toate culorile, roşu şi galben ţipător, albastru viu... Arăta ca o refugiată de la tropice, nepotrivită în pădurea aceea verde, plină de ferigi . Pasărea se sperie şi ţopăi stângace când Tristran se apropie de ea, scoţând strigăte ce trădau o suferinţă copleșitoare. Tristran îngenunche lângă ea, murmurând cuvinte liniştitoare. Apoi întinse mâna spre pasăre. Cauza suferinţelor era limpede: un lanţ de argint, prins de piciorul păsării, se agăţase de ciotul îndoit al unei rădăcini ce ieşea în afară, iar pasărea rămǎsese prinsă acolo, incapabilă să se mişte. Tristran desprinse cu grijă lanțul de argint din rădăcină, mângâind cu mâna stângă penele zburlite ale păsării . - Gata, îi spuse el. Du-te acasă. Dar pasărea nu se îndepărtă de el. În loc să plece, îşi lăsase capul într-o parte şi se uita la faţa lui. - Uite ce-i, zise Tristran, care începuse să se simtă un pic cam ciudat, probabil că există cineva care-şi face griji din cauza ta. Și se aplecă să ridice pasărea. Ceva îl izbi în cap, ameţindu-l. Cu toate că rămăsese locului, se simțea ca şi cum ar fi venit în viteză şi s-ar fi lovit de un zid invizibil. Se împletici şi fu gata să cadă. - Hoțule! se auzi o voce dogită, de om bătrân. O să-ți transform oasele în gheaţă şi o să ți le coc la foc! O să-ți scot ochii şi o să leg unul de un hering și unul de un pescăruș, încât văzând deodată marea si cerul să-ți vină să înnebuneşti! O să-ți transform limba într-un vierme și degetele în brice, iar furnicile de foc o să-ți umple pielea de mâncărimi, astfel încât de fiecare dată când o să te scarpini... Nu-i nevoie să insişti, am înțeles, îi spuse Tristran bătrânei. Nu ți-am furat pasărea. I se prinsese lanțul de o rădăcină, iar eu tocmai am eliberat-o. Femeia se uită bănuitoare la el, pe sub părul ei cărunt. Apoi se repezi şi înhăţă pasărea. O ridică şi-i sopti ceva, iar pasărea îi răspunse cu un ciripit ciudat, muzical. (Neil Gaiman, Pulbere de stele)
