9. Asociază fragmentul din Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 - 100 de cuvinte, o valoareculturală/morală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.

Textul:
ȘTEFAN.: Să fie aşa târziu? Mergem la masă?
CORINA: Nu. Mai e mult până la prânz. Dar îi dă de știre lui
Bogoiu. Până se
adună cu toți, până se îmbrăcă, până-l strigă pe maior de la pescuit. Şi de la lac până
aici e o bucată bună de drum.
CORINA: Într-adevăr... nu mi-am dat seama. Ne-am luat cu vorba. Si abia
ȘTEFAN: Oricum, ce repede a trecut vremea..
acum îmi aduc aminte, veneam să-ti spun un lucru foarte important..
ȘTEFAN: Găsești că nu mi-ai spus destule?
CORINA: Nu glumi. Era ceva foarte serios. (Se gândește, încearcă să-şi aducă
aminte, și în cele din urmă găsește.) Da. Aștept un telefon.
ȘTEFAN (cu o indiferență puţin prefăcută): Foarte bine faci.
CORINA: Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcţioneze
ȘTEFAN: Să sperăm că va funcţiona. Mai ales că l-ai reparat.
CORINA: Tocmai de aceea. L-am reparat și aş vrea ca între timp să nu se strice
ȘTEFAN (galant): Domnișoară, v-o doresc din toată inima
CORINA: Nu e de ajuns.
ȘTEFAN: Mai mult nu pot face
CORINA: Ba da. Poți face un lucru foarte precis. (Se apropie de el şi fîl priveste
drept în ochi, scontând efectul.) Să nu-l strici.
ȘTEFAN (fals degajat): Eu?
CORINA: Nu încerca să protestezi. Dumitale îţi stă bine când ești sincer. Haide,
puţin curaj, ce Dumnezeu! Suntem bărbaţi. Ai stricat telefonul şi aparatul de radio.
Nu-ţi fac niciun reproș. Poate că asta intră în programul dumitale de fericire. Nici nu
întreb de ce l-ai stricat..
STEFAN (un moment ezită, parcă ar voi să nege, parcă ar voi să reziste. În
cele din urmă cedează): Mă irita. Firul ăsta aveam impresia că mă leagă de tot ce am
lăsat în urmă. Mă împiedica să uit. Prin el putea să năvălească aici, oricând, toată
viaţa de dincolo. O știre, o chemare... Și pe urmă, nu puteam să sufăr cum erați
toată ziua cu ochiila el: o să sune? n-o să sune?... In prima zi, un ceas întreg a stat
prietena dumitale, madame Vintilă, la telefon, zbierând cuvinte de dragoste nu ştiu cui
la București. Bårbatu-său, se vede. Era trivial, crede-mă, de ce nu-l lasa în pace? De
ce nu încearcă să-I uite puţin? E vacanță, pentru Dumnezeu!
CORINA: Gelos?
ȘTEFAN: Nuu! Amorul nu intră în programul meu de vară.
CORINA: Atunci, suntem înţeleşi. Imi lași telefonul în pace. Cel putin până voi
termina convorbirea. Aștept să mă cheme.
CORINA: Intră indiscreția în programul dumitale de vară?
STEFAN: Uneori. Nu vrei să-mi spui?
CORINA (fără cochetărie): Nu, pot să spun!
ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?
CORINA: Cine? (Dă cu ochii de tablă, pe care a rămas desenul Mediteranei.
întelege și exclamă.) A!... ai ascultat? Prin urmare, domnul meu, din absoluta
dumneavoastră indiferenţă, mai aveţi din când în când timpul să trageţi cu urechea..
ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?
CORINA: Poate. Poate el. Poate altcineva
​