Usa se deschise cu o smucitură, trântindu-se de perete și făcând să sune sfesnicele de argint de pe scrinul alăturat. Copila intră gâfâind de osteneală în sala cea mare, pe care o traversă în fugă și se opri în spatele draperiilor grele din piei de animale, ascunzându-se. O vreme, sala rămase în tăcere. Nimic nu se mai întâmpla, cu toate că intrarea vijelioasă a copilei te-ar fi făcut să te aștepți să apară o întreagă armată pe urmele ei. Nevăzută, se străduia să-şi potolească răsuflarea gâfâită. Grea și credincioasă, draperia nu făcea nicio mişcare, ca să nu o trădeze. Peste pragul uşii care rămăsese deschisă se ivi mai întâi o umbră mică, fără formă, de mărimea unui pumn. Umbra se prelinse în sală și se lăți, acoperind cu totul pragul și o bună bucată din podea. Apoi, la capătul unei aşteptări care puse sufletul copilei pe jar, în cadrul uşii se ivi bătrânul. [...] Stătea drept ca un brad răsărit chiar acolo, în pragul sălii, și de la înălțimea aceea cerceta cu răbdare locurile. Când privirile lui trecură peste draperia cea grea, care ascundea copila, bătrânul vârî în sân cartea groasă, legată în piele, pe care o purta sub brat şi se apropie încet. Se opri la un pas de draperie și spuse, pe un glas stăpânit, care ar fi dorit să nu sperie copila: De ce te temi de mine, Dochiţă? Nimeni nu-i spunea Dochița. Nici Dochia nu prea îi spunea nimeni la curtea voievodului Litovoi, cel care domnea peste cea mai întinsă țară din ultima sută de ani, de pe amândouă malurile Jiului și ale Oltului, din buza Dunării și până dincolo de umerii Carpaţilor. Toată lumea la castel se obișnuise să o cheme tu, copilă, și așa îi rămăsese numele. Din această pricină, chemarea de alint ii topi pe loc vechile spaime și copila ieși din ascunzătoarea ei. Ochii ei ca o bucată de cer clipeau rar, cu mirare. Genele se înălţau îndrăznețe spre pleoape. Sprâncenele parcă îi desenau două semicercuri perfect potrivite pe fruntea înaltă şi seninǎ. Mă tem că îmi ții calea, răspunse ea, şi glasul îi sună stins în sala cea mare. Se face săptămâna de când mă urmărești prin castel și nu știu ce ar putea dori Domnia Ta de la mine. Pe ei îi aștept, nu cu tine am treabă, spuse bătrânul, nedumerind-o pe copila căreia inima îi dădu iarăşi semn de pericol, tresărindu-i în piept. La tine vor veni, aşadar pe lângă tine am să-i aştept. Tu însă nu ai de ce să te temi. Apoi, înțelegând din nemişcarea ei că vorbele nu aveau efect și copila se temea totuşi, scoase din adâncurile straielor lui peticite un pui de mâță nu mai mare decât un pumn și-l puse în mâinile Dochiei. Copila făcu mai întâi ochii mari și trase aer în piept fără să-i mai dea drumul afară, căci nu pricepuse unde putuse sta pisoiaşul, tot acest timp, fără ca nici cel mai mic semn să-l trådeze. Căldura ghemului de blană care se mişca încet în palmele ei, lipindu-i-se de piept cu cea mai candidă încredere, o făcu să-şi uite teama și copila îşi îndreptă toată atenția spre el. Puiul de mâță ridică spre ea o privire prostuță și Dochia râse. _ În curând va începe ospătul, spuse bătrânul. Cred că ar fi timpul să urcăm şi noi. [...] La capătul cel mai îndepărtat al meselor care înconjurau pereții, Dochița se așezase la locul ei obişnuit, printre copilele doamnelor de la curte, a căror însoţitoare era. Din poala ei, pisicul prinsese curaj și ridică botul, căutând în aerul greu de mirosurile mâncărurilor arome cunoscute de lapte. Este mâțul tău? o întrebă copila de lângă ea, o domniţă de rang mai mic de la curte. Nu, răspunse pe loc Dochita, aproape fără să se gândească. Apoi însă îi păru rău că scăpase minciuna. De bună seamă că era mâțul ei, tocmai îl primise în dar de la bătrânul înfăşurat în mantia neagră. Și atunci de ce minţise? I se întâmpla destul de des să scape astfel de răspunsuri care nu arătau chiar adevărul. Nu voia să mintă. Tot ce voia era să se apere de tot felul de atacuri mai mari sau mai mici, pe care le bănuia mereu în jurul ei. Era o copilă temătoare, care încerca să păcălească o soartă pe care și-o închipuia potrivnic.
