„Intr-o zi Norocul se dondănea cu Mintea. Fiecare spunea: «Eu sunt mai mare decât tine, fără mine nimic nu poate fi pe lume».
Şi uite-aşa: unul că eu sunt mai mare», cealaltă că «eu», nu ieşeau la niciun liman.
- Ce mai tura-vura, zise Mintea. Te ţin curelele să te prinzi cu mine?
- Mai înčape vorbă, zise Norocul. Vedea-te-aş pe tine pe unde îți scoţi cămaşa! Şi făcură prinsoare, iată pe ce:
Trăia în satul lor un tânăr păstor. Până atunci, bietului om mintea îi mergea mână-mână cu norocul. Ajunsese să aibă o avere mai mare, case mai măreţe, turme mai renumite decât ale împăratului. Cât despre mintea lui, apăi la minte întrecea pe toată lumea: năstruşnic şi isteţ ne- voie mare. Oricine găsea la el un sfat potrivit.
Aşa stând lucrurile, împăratul şi-l făcuse ginere şi tare se mai mândrea cu el.
Şi, cum vă spuneam, parcă şi-a băgat necuratul coada, încât Mintea se certă cu Norocul. Se prinseră să-şi măsoare puterile! Mintea se lepădă de tot de bietul păstor, lăsând Norocul să facă tot ce l-o tăia capul.
Norocul se porni să-i care, cum zice vorba cea veche, cu sacul: pe piatră să fi pus mâna fostul ciobănaş, aur se făcea, aşa de bine-i mer- geau toate.
Dar, ce folos, de vreme ce n-avea minte şi nu se putea bucura de tot ce avea! Era, ce mai, ca vitele! Nu spunea o vorbă ca lumea: ba vorbea când nu trebuie, ba râdea când nu era de râs.
Împăratul începuse să se îngrijoreze, îşi zicea însă: «Ce să-i faci, nu-i decât un biet cioban». Dar, vedeţi bine, el nu ştia că un cioban cu minte poate încălţa şi puricele cu potcoave de oţel!
Într-o zi era o sărbătoare mare la curte. Împăratul avea oaspeţi mulţi, din toate colţurile lumii, împăraţi ca şi el. Ba se spune că mulţi 35veniseră să-şi mai spună păsul ginerelui împăratului, să le dea vre sfat bun.
Se aşezară toți la masă, după rang, și, se-nțelege, ciobănaşul tru era la loc de cinste. Toți mâncau cum se cuvine, el... ca neoameni Îi mai făcea ba unul, ba altul semn, dar ți-ai găsit cine să priceapă! D că nu avea cu ce!?
După masă s-au ridicat toți mesenii şi au ieşit în grădină. Împăra rupea câte o crenguță de măr, încărcată cu mere, și o dăruia, pe rând oaspeților. Fiecare rupea merele și le mânca, aruncând crenguța. Num ginere-su se porni, ca Păcală, să mănânce cu totul măr şi creangă!
Făcură toți nişte ochi cât cepele. Așa ceva nu mai văzuseră! Împ ratul era foc şi pară. O asemenea ruşine nu putea fi înghiţită. De ace hotărî ca ginerele lui să fie spânzurat îndată, în fața oaspeților, spre a spăla ruşinea.
li şi puseră lațul de gât, când Norocul, cuprins de remuşcări, se b tări să se lase mai prejos decât Mintea, să-şi recunoască adevărata putere şi s-o roage să-l ajute pe bietul om în acest ceas al doisprezecele
Şi... pe loc îi reveni mintea ciobănaşului. De unde până atunci r nu se ştia ce-i cu el, ce vor să-i facă, acum, ca deşteptat dintr-un som adânc, se întoarse spre adunare şi zise:
- Ce-aveţi cu mine, oameni buni! Cum vine asta, îmi puneți la de gât fără judecată? Unde s-a mai pomenit una ca asta?! Judecaţi- mai întâi, şi-apoi, dacă-s vinovat, spânzurați-mă!
Să-l judecăm dar, zise împăratul.
Şi-i spuse, una câte una, toate jignirile ce i le adusese în faţa с peţilor, dintre care, aceea cu crenguţa de măr pusese capac la toate! Slăvite socru şi împărat, zise ciobănaşul. Credeam că mă a mână cu ceva de luat în seamă, dar văd că era gata-gata să fiu spânz pe degeaba! Am mâncat crenguța cu totul pentru că mi-am spus că c dă împăratul nu se cade să arunci în lături!, şi numai eu știu ce-am păt să înghit crenguța cu frunze cu tot. Am vrut să-ți fac pe plac și atâta te Împăratul... ce să mai zică! Când văzu cum îi răspunde ginere i se împleticea limba-n gură şi nu ştia cum să-i răspundă.Îl iertă de pedeapsă, se dădu jos de pe tron și-l lăsă pe ciobănaş să domnească.
De atunci, a rămas ştiut că Norocul trebuie să fie mai prejos decât Mintea. Bun e şi Norocul, dar numai acolo unde e şi Mintea!"
