De când mă știu, am avut o relație compli- cată cu oglinzile. Dacă în copilărie le ignoram, în adolescență m-am pomenit față-n față cu ele. Câte zile nu-mi petrecusem încercând să mă descifrez! Nu era vorba de narcisism, ci mai degrabă de confuzie. Nu-nţelegeam... Mă căzneam degeaba să pricep ce legătură era între individul de-acolo şi mine; lui i se lățeau spinarea şi umerii, i se-ngroşau coapsele, în vreme ce pe dinăuntru eu nu mă schimbam deloc. Metamorfoza lui nu numai că avea un plan care nu se lăsa pătruns, dar se petrecea fără ca eu să mi-o fi dorit, fără s-o pot controla și chiar fără s-o fi prevăzut. Cât avea să mai dureze? Mă consideram victima unei fatalități absurde, creşterea. Ce legătură era între carnea care-ncepea să semene a trup de bărbat şi mine? Copilul care dispărea din reflexia în oglindă rămânea înăuntrul meu; sau, mai bine zis, era în continuare ,,eu".

Exprimă-ți părerea în legătură cu acest fragment din "Noaptea de foc" de Schmitt​