+++ Exprimați-vă opinia în legătură cu mesajul textului zâmbete după ana maria Sandu... ( în nivelul b1) Ca întotdeauna, lucrurile se schimbă când te aştepţi mai puţin. Stai liniștit la tine acasă, pe o planetă din galaxie, fără să-ți baţi capul cu viaţa celorlalţi, despre care nu știi cum se îmbracă, ce le place să mănânce la micul-dejun sau ce film au văzut cu o seară înainte. În camera în care dormi de când te știi, draperiile închise la culoare sunt trase, în fiecare seară la oră fixă, de mâna fermă a mamei, ca să nu te deranjeze luminile multicolore ale stelelor și să ai un somn cât mai liniștit și mai odihnitor. Toți adulții pe care îi cunoști sunt foarte grijulii cu viața nocturnă și urările pe care și le fac cel mai des sunt: „O noapte super- fericită!”, „Să vă fie noaptea super-lină!”. Copiii ca mine învață de mici să se poarte cât de frumos pot ei cu „super-somnul-pisică” și cu „super-somnul-câine”, căci de somn depinde, în mare parte, reușita lor în viață. Noaptea de ieri mi-o amintesc foarte bine. Am auzit zgomotul inelelor de la draperie, s-au ciocnit unul de altul ca niște bile de fier și apoi s-a făcut întuneric. Am stat la pândă mai mult decât de obicei și n-a apărut niciun somn. M-am foit mult în patul meu și am așteptat. Degeaba. Într- un târziu, obosit de atâta efort, m-am ridicat întâi în capul oaselor, apoi m-am dat jos. Și, pentru prima dată în viață, m-am uitat pe geam. Cunoștințele mele de geografie n-au fost niciodată senzaționale, dar în momentul în care am alunecat, am recapitulat repede tot ce învățasem: „Singura planetă locuită, în afară de a noastră, este Pământul. Este mai mică de două ori decât Super K2-18b și de opt ori mai ușoară și se află la 110 ani-lumină distanță.”. Orice e posibil când te aventurezi afară. Sunt sigur că ceea ce știam a făcut călătoria mai plăcută, ca atunci când te uiți pe o hartă și urmărești cu mâna o linie și destinația nu mai pare atât de îndepărtată. Din locul în care am ajuns eu, am urmărit cum toți acești pământeni intrau pe o ușă care îi cunoștea, cu siguranță, căci se deschidea larg, în fața lor, și ieșeau cu niște prelungiri albe în mâini. Dar nimic nu m-a uimit mai mult decât dispozitivele pe care toți le poartă în mâini. Ori le țin la ureche și vorbesc, ori le privesc cu o insistență suspectă. Pare că lumea lor e închisă în acele telefoane și ce se întâmplă în afara lor nu ar fi deloc interesant. Părinți și copii, femei și bărbați, nu contează, fiecare e concentrat la ecranul lui. Au învățat să meargă fără să se uite pe unde calcă. Aproape că nu li se văd ochii. Mă întreb dacă tot timpul a fost așa și cum au ajuns cei de aici să fie atât de legați de aparatele astea. Îmi aduc aminte că mama mi-a povestit mai demult că, în istoria Super K2-18b, a existat o perioadă asemănătoare. Noi am fost super-tehnologizați la începuturi, după care am devenit mult mai atenți cu propriile sentimente și ne-am apropiat de natură. Bunicii noștri au renunțat de bunăvoie la mașini și la alte mijloace de transport poluante, așa că acum și noi pregătim planeta pentru a fi un loc mai bun și mai primitor pentru copii. Nouă ne place să ne plictisim, nu e nevoie să facem tot timpul câte ceva, cum pare că se întâmplă pe aici. Ca să știi cine ești, trebuie să stai și singur, cu gândurile tale. Poate pentru că am antrenamentul ăsta, nici nu sunt atât de speriat că am ajuns pe o bancă, într-un oraș necunoscut de pe Pământ. Cel mai mult mă emoționează când celor care trec pe lângă mine li se duc colțurile gurii în sus, spre obraji. Și atunci le râde toată fața și ochii li se fac foarte frumoși. Din păcate, zâmbetele acestea au legătură tot cu dispozitivele pe care le țin în mâini
. după Ana Maria Sandu, Zâmbete​