A fost odată, este sau va fi (nu se ştie sigur) un Împărat-Croitor. I se spunea aşa, pentru că, în

împărăţia lui, totul trebuia să fie foarte bine îmbrăcat cu veşminte croşetate din lână colorată. Toţi

supuşii purtau, de când se nășteau şi până când închideau ochii, salopete tricotate care îi acopereau

din cap până-n picioare. Nu vedeai niciodată cum arată un om fără salopetă, nici dacă era vorba

despre părinţi, soţi sau copii. Nou-născutul era bine încotoșmănat de nişte funcționari împărătești

numiți special pentru sarcina asta, pe întuneric, din primul minut de viaţă.

Oamenii priveau lumea prin ochiurile minuscule ale firelor de lână şi se deosebeau între ei prin

culorile şi modelele diferite ale salopetelor. De spălat, toţi se spălau îmbrăcaţi, ceea ce era practic,

pentru că astfel se spălau, în acelaşi timp, şi corpul, şi haina.

Dacă voiai să arăţi altfel decât restul lumii, mai trăgeai pe deasupra un alt model de salopetă,

dar nu aveai voie să te dezbraci vreodată de vreuna, astfel încât cei dornici de schimbare sau care

se plictiseau ușor ajungeau să poarte şi câte şapte salopete una peste alta. Nu-i nevoie să mai spun

cât de cald le era. Şi, oricum, numai unii oameni mari aveau voie să-şi schimbe culorile.

Copiii – niciodată. La şcoală, de exemplu, aveai voie doar cu o salopetă albă în partea de sus şi

neagră în cea de jos. Profesorii nu puteau deosebi un copil de altul şi nici nu voiau s-o facă. Primul

lucru pe care îl învăţai, aşadar, la şcoală e că un om mic nu e deosebit în niciun fel şi că trebuie să

munceşti foarte mult ca să ai dreptul să fii altfel. Eu, unul, nu știu dacă asta era o lecție bună sau rea.

Voi ce credeți?

Dar v-am zis că, în ținutul Împăratului-Croitor, totul trebuia să fie îmbrăcat. Adică nu doar

oamenii. Ci şi câinii, şi pisicile, și vacile. Fiecare oaie din turmele nesfârșite de care împărăția avea

nevoie ca să înveșmânteze totul avea hăinuța ei colorată, peste blană. Împărăţia avea vânători

speciali care trebuiau să prindă veverițele, tigrii, girafele, lupii, ba chiar şi păsările şi gângăniile, şi să

le îmbrace în salopete. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că fiarele sălbatice fugiseră de mult din

împărăţie şi nimeni nu-şi mai amintea de câtă vreme rândunelele, berzele şi cocorii nu se mai

întorseseră din ţările calde. Copacii, iarba şi florile nu avuseseră cum să fugă, aşa că nu era plop fără

gulerul lui roz, nici stejar fără mantie albastră, nici pajişte neacoperită de covoare peste covoare,

adunate de-a lungul veacurilor, încât, dacă i-ar fi dat cuiva prin cap să ajungă la iarbă, ar fi trebuit să

sape o groapă de un kilometru adâncime.

Imaginaţi-vă că orice lucru sau vietate – casele, de pildă – avea propria salopetă impermeabilă.

Mingile sau orice jucărie, la fel. Instrumentele muzicale, așijderea. Să îmbraci trompetele sau tobele

în hăinuţe groase de lână făcea ca muzica să se audă foarte încet şi să nu deranjeze pe nimeni.

Fiecare pagină de carte era închisă într-un plic de lână. Cuvintele însele nu aveau voie să fie

dezbrăcate, deşi, dacă mă întrebaţi cum faci să îmbraci un cuvânt, o să vă spun că e destul de greu

de explicat copiilor. Aşteptaţi să mai creşteţi niţel. Singurul lucru din împărăţie care nu putuse fi

îmbrăcat pe de-a-ntregul era Soarele. Dar Împăratul-Croitor găsise şi pentru asta soluţii. În fiecare zi,

un car special se plimba pe linia orizontului, cu un covor mare şi rotund, ţinut drept pe nişte scânduri,

şi care acoperea tot timpul Soarele. Cu Luna fusese mai simplu. Luna e mult mai mică decât Soarele,


6. Construiește câte un enunț cu alte două sensuri ale cuvântului subliniat în secvența: „creşteam

„ (creșteam este cuvântul subliniat)”
într-o zi cât alţii într-un an”.​