Pădurea de atunci Era o zi de duminică şi mă aflam la mii de kilometri distanţă de Bucureşti. M-am trezit dis-de-dimineață, toți dormeau încă, iar eu am hotărât să pornesc în căutarea unui loc relaxant.
Noianul de lumină care se revarsă cuprinsese tot orizontul. Toată natura părea încremenită. În fața ochilor mei se desfăşura o imensă pădure, ai cărei copaci parcă se înălțau până la ceruri, părând făclii uriaşe ce fac legătura între cer şi pământ. Era o linişte deplină şi orice urmă de viaţă părea să fi rămas în urmă. Înaintam netulburat către inima pădurii, adâncindu-mă din ce în ce mai mult. Potecile se tăiau şi se încrucişau, iar lumina pătrundea printre crengi ca nişte firişoare. Păream pierdut, iar, la un moment dat, o pătură de întuneric s-a ivit, soarele a intrat în nori, iar tunete şi fulgere au început să se desfăşoare pe cer. M-am speriat, zgomotele îngrozitoare au devenit din ce în ce mai puternice, iar eu am încercat să mă întorc. Am rătăcit o vreme printre potecile înverzite şi am reuşit să văd luminişul.
Mi se părea că numai eu eram pe lume în vremea aceea, iar plantele, animalele si gâzele se ascunseseră de frica

Va rog, puteti continua aceasta compunere? (este pe terminate compunerea)​