Părăsit și uitat în hruba cea întunecoasă, bietul Radu se gândi la cerbul închis în mingea de clesta M-o fi uitat, oare? - Cum să te uit, Radule? spuse cerbul de sticlă, ivindu-se ca din pământ. Am simțit că te gândeşti mine şi am venit într-un suflet. Hai, suie-n spinarea mea! Flăcăul sări în spinarea cerbului de sticlă, care crescuse mare şi falnic cât un armăsar. Cerbul dădi cu fruntea de zid, dărâmă zidul şi plecă. Cerbul se avântă în cazanul de sticlă topită şi flăcăului i păru că trece printr-o pânză de apă. Ajunseră într-o lume de sticlă, cu munți și râuri de sticlă. Cerbu goni prin codrii de sticlă şi se opri la o peşteră adâncită în sticlă de toate culorile. Le ieși înainte u bătrân de sticlă mic de stat, cu barbă albă, având un şorţ de piele ca orice meșter. Avea şi-o ţeavă c aceea în care Radu suflase de atâtea ori. Era Duhul Sticlei, stăpânul peșterii. El îl îmbrățișă și îl săruti pe frunte pe Radu, care se făcuse deodată frumos cum niciun pământean n-a fost, iar zdrenţele de p el se schimbară în straie bogate. Duhul îi dărui ţeava lui şi-l rugă să facă multe şi fumoase plăsmui de sticlă.

Plan dezvoltat de idei, vă rog. Cu idei principale si idei secundare.​