SCRIE REZUMATUL ACESTUI FRAGMENT VA ROGG FRUMOSS E URGENTT
În clipa când Gherasim îşi sfârşea lămuririle, clopotul bătu de patru ori, vestind sfârşitul ultimului cart1 al zilei; acum începea serviciul de noapte. Căpitanul, care zăbovise în cabină să scrie în jurnalul de bord, ieşi pe punte. — Mihule, du-te de te culcă îndată, că la miezul nopţii intri de veghe. La început, lui Mihu nu-i veni să creadă. Pe urmă, dându-şi seama că Anton Lupan nu era din cei care să amăgească oamenii, începu să sară într-un picior pe punte, chiuind ca haiducii. — Mai încet, că aici nu eşti la stână! îl potoli cârmaciul. Apoi se întoarse spre căpitan, scărpinându-se cu îndoială în creştet: — Domnule, poate nu e bine să-l punem de la început chiar noaptea. Să fi făcut măcar un cart de ziuă. — N-avea nicio grijă, Gherasime. Tot de veghe a fost cât a ţinut ziulica... Dar bagă de seamă, Mihule, dacă te prind că nu adormi numaidecât, s-a zis cu veghea! Musul2 coborî în cabină, se căţără în patul lui, îşi trase pătura până peste cap, închise ochii, strânse pumnii şi adormi la iuţeală, fiindcă aşa îi poruncise căpitanul. Dar gândul lui rămăsese afară, pe puntea umezită de abureala rece a nopţii, sub pânzele care legau marea cu cerul. La miezul nopţii, când îşi luă postul în primire, toate i se păreau cunoscute în juru-i, ca şi când ar fi fost om de veghe o veşnicie — şi cu cât i se păreau mai cunoscute, cu atât simţea mai rece în spinare gheara unei nelinişti fără nume. — Mihule! strigă Anton Lupan, de la cârmă. În noapte, glasul avea ceva tainic. Răsărise de curând o bucată de lună târzie. — Da, domnule! — Nimic. Voiam să ştiu dacă eşti acolo. Nu trebuie să stai ţeapăn, că doar dacă e să se vadă ceva, se vede de departe. Poţi să te mai mişti pe punte. Dacă ţi se face urât, mai vino încoace. Auzindu-le glasul, Negrilă, care dormea pe undeva, în umbră, se săltă în picioare, căscă, apoi se apropie de stăpână-su, lipăind pe punte, şi începu să i se frece de cizme. — Hai, fii cuminte! Acum n-am timp de tine! Tânărul mus stătea aplecat peste parapet, la prova3 , cu ochii aţintiţi înainte. Luna se ridica încet pe cer, ascunsă sub pânze, şi marea, ruginie la început, începea să se arginteze. Era atâta linişte, că se auzeau valurile, până departe, murmurând domol, cu o mieglasuri. Sub bompres4 , etrava5 tăia apa, foşnind tainic. Câte un val se spărgea în bordaj6 , alene, şi vântul îi prindea jerba albă, spulberând-o în scântei ude. Spre răsărit, în lumina lunii, cerul era palid, lăptos ca varul. Mai sus, bolta se albăstrea şi lăsa să se vadă stele răzleţe, parcă mişcătoare, care se fereau cu teamă din calea catargelor. Mihu rămase aşa o vreme, cu ochii când la cer, când la mare. Dormeau toţi pe corabie, iar el cu căpitanul le ţineau soarta în mână. Era rece a naibii gheara aceea care-l râcâia în spinare! Arar, câte o stea mică se desprindea de pe boltă, ca o frunză firavă scuturată de vântul toamnei, şi după ce lăsa în urmă o dâră nesigură, se stingea deasupra valurilor. Încolo nu se vedea nimic, cât era de lung orizontul şi de întinsă marea. — Domnule, întrebă musul, dând o fugă la pupa7 , după ce se încredinţase că nici măcar o vedenie nu le-ar fi putut tăia calea, stelele care cad sunt sufletele morţilor? Aşa am auzit, dar parcă nu-mi vine a crede să fie pe cer atâtea stele câte suflete sunt pe lume, fiindcă se cuvine să punem la numărătoare şi dobitoacele, şi gâzele, nu numai oamenii. — Nu, Mihule, stelele căzătoare sunt meteoriţi, frânturi care se desprind din unele astre şi rătăcesc fără nicio lege în nemărginirea văzduhului. Viteza lor e atât de mare, încât din frecarea cu aerul se aprind şi se mistuie. Câte unul nimereşte pe pământ, dar până azi nu s-a auzit să fi adus cu el vreo nenorocire. Cele mai multe stele căzătoare se topesc în aer şi se pierd fără urmă... Aici, Mihu tresări, făcu ochii mari şi se repezi speriat la prova. Era o stea care căzuse în mare şi nu voia să se stingă? Valurile o săltau, iar ea sclipea, şugubeaţă, făcând cu ochiul celorlalte stele. Se vedea limpede, în stânga bompresului, din ce în ce mai luminoasă. Şi iată că, deodată, sub ea se ivi încă una, parcă răsărită din apă. Ei, dar a doua nu mai era albă, ci roşie, ca un felinar de corabie. — Domnule, ce să fie asta? Căpitanul lăsă o clipă cârma şi se apropie de parapetul Speranţei8 . — E un vapor. Nu-ţi fie teamă, o să treacă departe, prin stânga noastră; pesemne se duce la Odesa. — Nenea Gherasim m-a învăţat cum să recunosc corăbiile şi nu mi-aş fi pierdut capul. Dar n-am înţeles ce-i lumina aceea albă. — Gherasim a uitat să-ţi spună că vapoarele, spre deosebire de corăbii, mai au şi o lumină albă pe catargul din prova. De acum înainte să ţii minte. Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
