Citeşte textut Acum doi ani a avut loc o eclipsă de soare. Toți profesorii şi părinții ne-au spus: ,,Indiferent ce faceți, nu vă uitați direct la eclipsă". Adică, pe bune, parcă ti apucaseră pandaliile cu asta. Ei bine, eu fiind aşa cum sunt, am auzit pe jumătate ce-au spus, m-am gândit la asta pe jumătate, am înțeles pe jumătate şi m-am supus pe jumătate. Adică am închis un ochi și m-am uitat direct la eclipsă cu celălalt. Acum sunt pe jumătate oarbă. După groaza iniţială, am făcut ce face orice persoană raţională când descoperă că are o suferinţă misterioasă. am intrat pe internet. Internetul i-a dat afecțiunii mele un nume (retinopatie solară), o cauză (asta se întâmplă cand te uiti direct la soare prea multă vreme) şi un interval de manifestare (de obicei, nu tine mai mult de două luni). Cum am precizat mai devreme, asta s-a petrecut acum doi ani, deci bănuiesc că m-am împăcat cu posibilitatea ca suferința mea să fie permanentă. (Tocmai mi-am dat seama că acest paragraf este doldora de paranteze. Probabil că aşa mă simt şi eu în clipa asta, înclinată spre paranteze.) (Nu contează.) Aşadar, de ce am menționat toate astea? [...] Am dezvoltat o teorie pe care îmi place s-o numesc Principiul urerii. Esența ei e asta: durerea ti face pe oameni ceea ce sunt. (David Arnold, Ținutul țânțarilor) ami= memimetiz Acuzativ. o eclipsă = nominativ освірой profesorii = nominativ parintii = nominatiiz​