- Caracterizarea personajului -
> Se dă textul:
Vacanţă de iarnă. Cei doi băieți stau la taifas, lungiţi pe covoraşul din fața sobei
de teracotă. Sparg cu vătraiul nuci aurite şi azvârl leneş cojile pe uşiţa deschisă. Pe masă.
abandonate, figurile de şah fraternizează împăcate de ultima remiză. În odaie e cald, iar
la ferestrele orbite aproape de înserare se cern fulgi foșnitori. Ceas de tihnă, de elanuri
zvâcnind generos în micile inimi, ceas de spovedanie.
- Nu ştiu cum sunt alții, glăsuieşte emoţionată gazda, dar pentru mine prietenia
înseamnă în primul rând generozitate, dăruire, nu drămuire. Am un prieten? Ei bine, simt
aşa, un imbold, care mă înaripează, care mă face să-i ofer totul... Caută un cuvânt și mai
cuprinzător, dar se mulţumeşte cu un gest ce ar indica ecuatorul camerei şi repetă cu
tonul jos, al emoțiilor înalte: TOTUL....
Să-ți dau un exemplu concret. Sunt prieten cu Vintilă, nu-l ştii? Băiatul tutungiului din
colt. Ei bine, crede-mă, să am un tort cât munții Himalaya, i-aş da lui Everestul... Dacă,
uite, cojile astea de nuci ar fi mingi de fotbal, i-aş spune: ,,Ia, Vintilă, câte vrei". Dacă
toată zăpada asta din curte ar fi halviță sau frişca, l-aş chema întâi pe el: ,,Ia, băiatule,
cară cu lopata... Nu te sfii". Dacă pe Dunăre ar curge nasturi...
Spovedania e brusc curmată de târâitul soneriei. Băiatul iese în vestibul și se uită
cercetător prin ochiul de la uşă. Apoi se întoarce indispus pe vârful picioarelor.
- E Vintilă. Du-te și spune-i că nu sunt acasă. A venit să-i dau patinele mele...
- Păi, nu i le-ai promis? întreabă nedumerit musafirul.
- Ba da, înalță plictisit din umeri băiatul, dar aşa... În general. I-am spus ieri, într-o
doară, că dacă... Știu eu, în sfârşit, da, îmi amintesc precis... că, dacă din tot oţelul din
lume s-ar fi făcut o singură pereche de patine, lui i le-aş fi împrumutat în primul rând...
Dar nu s-au făcut numai patinele mele din tot oţelul din lume, curmă el brusc discuția.
Se aşază pe covoraşul din fața sobei şi aşteaptă ca scârțâitul paşilor musafirului să
se piardă de-a binelea. Apoi sparge o nucă aurită cu vătraiul și, zvârlind cojile în jarul
roşietic, continuă cu seninătate:
- Unde am rămas? A, da, îmi amintesc... Aşadar, dacă pe Dunăre ar curge nasturi,
l-aş chema întâi pe el; ,,la, Vintilă, ia câți poți, cu năvodul"...
(Mircea Sântimbreanu, Dărnicie)