CĂPRIOARA
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului,
căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul
cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, si,
cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi
limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a
iedului. Mama il priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică
încolțește un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa
fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu
laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi,
căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se
uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei
scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide
ochii Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre tancurile de stâncă din zare,
printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinta
vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta.
Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii.
Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile
iedului. Și iedul i se ține voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă,
ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe
picioarele subţiri ca niște lujere.
de Emil Gârleanu
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre tancuri.
Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi
sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima
întunecată, ca un iad, a pădurii.
Și-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. ledul, bucuros, o ia înainte,
sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecând. În fața ei, de
supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă
un zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului.
Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul
ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar
ochii ise tulbură de apa morţii. CERINȚE: ideile principale va rogggg repedeee