(astăzi, parte a oraşului Târgu-Neamț), spre școala Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola¹, după ýstăruința mamei. [...] Şi Iaşii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii. [...] Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poşte², de la Fălticeni la Neamt, nu se potriveşte c-o întindere de şase poşte, lungi şi obositoare, de la Iaşi până la Neamț. Căci nu vă pară şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-î de la Iaşi până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin. [...] Şi, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându-ne rămas-bun cu ochii înecaţi în lacrimi şi, după ce ne suim în căruță, supărați și plânşi, ca vai de noi, Luca Moşneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor [...]. După un scurt popas, făcut la podul de la Timişeşti, de pe Moldova, pornim înainte spre Moțca şi suim încet-încet codrul Păşcanilor. Apoi, din vârful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, câte-o cău- tătură jalnică spre munții Neamțului: uriaşii munţi, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoa- rele şi se revarsă pâraiele cu răpejune, șopotind tai- nic, în mersul lor neîncetat, şi ducând, poate, cu sine multe-multe patimi şi ahturi omenești, să le înece-n Dunărea măreaţă! - Ei, ei! mãi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Păşcani; de-acum și munții i-am pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme! - Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu sfântul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, ş-apoi rămase dus pe gânduri tot drumul, până la Blăgești, peste Siret, unde ne-a fost şi masul în noaptea aceea. ¹Socola (s.f.)-mănăstire unde funcţiona o şcoală teologică. 2poştă (s.f.)- unitate de măsură a distanţelor, egală cu cca 20 km. sagă (s.f.)-glumă. Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puțin de nu era să rămânem chiori. De cu seară şi până după miezul nopții am stat numai într-o fumăraie de baligi, ca la carantină, și tot ne-au coșit țânțarii. - Aşa-i viața câmpenească, zise moş Luca [...]. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic. N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte! Și așa, luându-ne rămas-bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Și cum ieșim în șleah', părerea noastră de bine: întâlnim câțiva oameni, cu nişte care cu draniță¹0, mergând spre Iași. Ne întovărășim cu dânșii, de frica lăieșilor¹¹ din Rugi- noasa, și hai-hai, hai-hai, până-n ziuă, iacătă-ne în Târgul-Frumos, unde-am și înjunghiat câțiva harbujj¹² într-ales, de ne-am potolit, deocamdată, și foamea, și setea. Apoi, după ce s-au hodinit caii, am pornit înainte, spre Podu-Leloaie; și de aici, tot înainte spre Iași, mai mult pe jos decât în căruță, căci zmeii lui moș Luca se muiaseră de tot; și țăranii noștri, glumeți cum sunt ei, ne tot șfichiuiau¹³ [...]. harabagiu (s.m.)- căruțaş plătit să transporte mărfuri sau oameni. Snemernic (s. şi adj.) - (pop.) om vrednic de milă, sărman. 6mas (s.n.)-popas. 7a se coşi (vb., reg. despre piele) -a se bășica, a se umfla. pe sponci (expresie cu valoare adv.) - în cantitate mică, puţin. sleau (var. sleah; s.n.) - drum de țară, neamenajat, bătătorit de căruţe. 10 draniță (s.f.)- bucată de lemn lungă de un metru. 11 lăieș (s.m.)- tigan nomad, care face parte dintr-o ceată. 12 harbuz (s.m.)- pepene verde, lubeniţă. 13 affichiui (vb.) - a lovi scurt, a biciui, a plesni; (aici) a lua peste picior.(REZUMAT)​