Idei principale și cuvintele cheie va rog !! DAU COROANA ❤️❤️❤️
Printr-a VI-a, citisem pentru a doua oară Ciresarii şi visam numai la expediții și exploratori. Tare aș
vrut să plec, să explorez şi să fac descoperiri, dar nu ştiam unde şi cum. De fapt, nu puteam pleca niciunde,
că trebuia să merg la școală, iar drumurile mele erau scurte şi mereu aceleaşi: traversam Calea Moşilor pe
la intersecția mare de la Eminescu, mai mergeam vreo două sute de metri pe trotuarul de vizavi de blocul
meu, pe lângă Librărie şi Pâine, şi făceam dreapta pe strada şcolii. Alte drumuri - ocazionale - mă purtau
pe străduţele din spate sau până la intersecția cu Republicii, la cinema Miorița. Însă nicăieri, în toate
aceste locuri, nu era nimic care să merite explorat sau descoperit. Nici măcar în gangurile aparent
misterioase care duceau în parcările din spatele blocurilor, şi nici în clădirea albă, ca un cub, de la
punctul termic care huruia, gata s-o ia din loc - uneori, dacă vreun nene de acolo uita ușița deschisă,
puteai vedea înăuntru o întunecime cu umbre bizare care trepidau. Nu era nimic de explorat nici în
spălătoriile de la ultimele etaje sau în subsolurile blocurilor. [...]
Pentru prima dată, am avut senzaţia că lumea mea de pe Calea Moşilor este prea mică și prea obișnuită.
Dar n-am renunţat la ideea de a deveni exploratoare. Tot gândindu-mă la asta, mi-am dat seama
că niciun cercetător care se respectă nu cercetează de unul singur. Fiecare are câte o echipă care îi
ascultă ordinele fără să comenteze, îl urmează chiar şi în centrul Pământului şi îl admiră în permanenţă
pentru inteligenţța și curajul de care dă dovadă. În expeditiile lui Jules Verne mereu plecau cel puțin doi
oameni, asta poate și ca să existe dialoguri, căci altfel cărțile ar fi fost foarte plicticoase.
Nu vreți să facem o echipă? le-am întrebat în şoaptă pe Vulpe Nicoleta, Crăciun Anamaria,
Duţă Corina şi Căpățînă Liliana, adică pe fetele în care aveam cea mai mare încredere.
Le convocasem la sfârşitul orelor în laboratorul de chimie de lângă clasa noastră, care era mereu
gol şi părea locul potrivit pentru întruniri secrete. I
Ce fel de echipă? De baschet? spuse cu voce tare Căpățînă, care nu era deloc pătrunsă de
importanţa momentului.
Vocea ei ușor hârâită de la mononucleoza pe care o avusese într-a V-a se sparse în ecouri, în
laborator. Ceva sinistru și necunoscut începu să fojgăie în spatele tablei.
Am tras aer în piept şi am așteptat ca fojgăitul să înceteze.
- Ei, de baschet! O echipă de exploratori. Ca în Cireșarii, dacă vreți, am adăugat repede, ca să le captez
atenția și ca întrunirea noastră să nu se transforme din greșeală în ceva banal, cum era moda cu baschetul./
Ştiam însă că o să le impresionez cu Cireșarii. Vulpe deschise gura şi o închise la loc.
Oau! făcu ea, şi atât.
- Şi când să plecăm ca să explorăm? întrebă Duţă Corina, care îşi planifica mereu lucrurile din
timp. Dacă e în vacanță, eu nu pot să vin, că merg la ţară... şi oricum mai sunt trei luni până atunci.
Nu plecăm nicăieri. Explorăm aici unde suntem.
-
-
-
-
Fetele se uitară surprinse în jur, ca și cum ar fi văzut laboratorul de chimie pentru prima oară. Afară
se lăsa întunericul și umbrele serii de aprilie se insinuau în școala noastră printre ferestrele cu grilaj.
Copiii ieşiseră de la ore, abia dacă li se mai auzeau glasurile îndepărtate.
Nu văd nimic de explorat aici, spuse sec Crăciun Anamaria, care era cea mai realistă dintre toate.
Cumva mă aşteptasem la asta și eram pregătită, căci de ceva vreme îmi încolțise în minte o idee
demnă de un explorator.
-
-
O să explorăm chiar școala noastră, care e veche de cel puțin o sută de ani. Dacă nu mă credeţi, citiți
pe placa de marmură de la intrarea profilor. [...] Eu sunt convinsă că școala asta are ceva de ascuns. [...]
Lui Vulpe îi lucesc un pic ochii, dar celelalte fete ascultă nepăsătoare, holbându-se la pereții albi şi
goi ca și cum li s-ar părea imposibil ca dincolo de ei să existe comori./
Adina Popescu, Exploratorii de pe Calea Moşilor,
în vol. 8 povestiri de pe Calea Moşilor