Dintre prietenii mei din anii facultății, cel mai mult m-a atras şi această atracție era vecină cu fascinația - Nichita Stănescu, pe care l-am cunoscut mai îndeaproape cu prilejul pri
mei luni de convocare militară într-o cazarmă de lîngă Călărași, în vara lui 1953.
Aristocrat rus pe linie maternă, Nichita era o ființă străină
parcă de lumea înconjurătoare, înzestrat atît fizic (era frumos, înalt, subțire, tras ca prin inel",
cu părul mătăsos, de-un blond ireal, cu ochii de-un albastru care te umplea de o bucurie fără pricină), cît şi psihologic cu atributele angelis-
mului. Sursa primordială a angelismului său era
credinţa lui - una din acele credințe spontane şi
naive care-ți sînt date ca un har - în poezie. Nu numai că el părea a trăi în poezie, că
privea lumea mizerabilă în care trăiam din perspectiva poetului (făcînd-o mai uşoară, mai
ireală, mai neliterală), dar prezența lui, gesturile lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neașteptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul
Nichita Stănescu Portret de Traian Mocanu cel mai apăsător, monoton şi brutal prozaic, cum era acel al vieții de cazarmă de la Călărași. Chiar şi cînd glumea, el glumea delicat metaforic.
