Dintre prietenii mei din anii facultății, cel
mai mult m-a atras şi această atracţie era
vecină cu fascinația - Nichita Stănescu, pe care
l-am cunoscut mai îndeaproape cu prilejul pri-
mei luni de convocare militară într-o cazarmă
de lîngă Călărași, în vara lui 1953. Aristocrat
rus pe linie maternă, Nichita era o fiinţă străină
parcă de lumea înconjurătoare, înzestrat atit fizic
(era frumos, înalt, subțire, tras ca prin inel",
cu părul mătăsos, de-un blond ireal, cu ochii
de-un albastru care te umplea de o bucurie fără
pricină), cît și psihologic cu atributele angelis-
mului. Sursa primordială a angelismului său era
credinţa lui - una din acele credințe spontane şi
naive care-ți sînt date ca un har - în poezie.
Nu numai că el părea a trăi în poezie, că
privea lumea mizerabilă în care trăiam din
perspectiva poetului (făcînd-o mai uşoară, mai
ireală, mai neliterală), dar prezența lui, gesturile
lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neaș-
teptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul
cel mai apăsător, monoton şi brutal prozaic, cum era acel al vieții de cazarmă de la
Călăraşi. Chiar şi cînd glumea, el glumea delicat metaforic.
Matei Călinescue
